De ce-aş fi trist, ca toamna tîrzie mi-e frumoasa ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasa.
Fereastra mi-este plina
De iederi împletite cu vine de glicina.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasa,
Cînd soarele ramîne sa-l gazduiesc în casa.
O prospeţime noua surîde şi învie
Ca de botez, de nunta şi ca de feciorie.

De ce-aş fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linişti de lumina ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, sa ma alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Vad frunza ca scoboara din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii de noapte, scaparatori, i-adun
Din cerul ca o coada deschisa de paun.
Singuratatea-mi doarme, culcata-n somn alaturi,
De-a lungul, între paturi.
Ma-ntreba cîteodata, trezita dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu ma sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine
Ca fuge sa se-ascunda de lume lînga mine.

De ce-aş fi trist ? Ca nu ştiu mai bine sa framînt
Cu sunet de vioara urciorul de pamînt ?

Nu mi-e cladita casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…